Liberalul Alin Tișe, președintele Consiliului Județean Cluj, continuă serialul pamfletelor la adresa stării de fapt din PNL, într-o perioadă în care Guvernul Ilie Bolojan, nimeni altul decât președintele partidului, a fost demis într-un mod umilitor de către Parlament. ”Să prezinți cea mai umilitoare evacuare a unui premier din istoria recentă drept act de eroism politic cere nu doar cinism, ci o ruptură totală de realitate. Este spectacolul unui partid care, în loc să privească în oglindă, sparge oglinda și declară că imaginea era problema”, spune Alin Tișe despre PNL, într-o postare pe pagina sa de Facebook despre un partid astăzi ”cuprins de o epidemie de aroganță, de o febră a autosuficienței”.
Epidemie de țâfnă în PNL!
”Există momente în istoria unei națiuni când nu greșeala distruge un partid, ci orbirea. Nu înfrângerea îl prăbușește, ci incapacitatea de a o recunoaște. Nu adversarii îl fac mic, ci propria lui aroganță.
Asta nu mai este politică. Este hibris.
Hibrisul acela vechi, descris de greci, când omul se îmbată cu propria importanță, până ajunge să creadă că realitatea însăși trebuie să i se supună. Când liderii nu mai aud oamenii, ci doar ecoul propriilor lozinci. Când eșecul este prezentat ca victorie, iar rușinea este împachetată festiv în discursuri triumfaliste.
Să prezinți cea mai umilitoare evacuare a unui premier din istoria recentă drept act de eroism politic cere nu doar cinism, ci o ruptură totală de realitate. Este spectacolul unui partid care, în loc să privească în oglindă, sparge oglinda și declară că imaginea era problema.
Și de aici vine sila oamenilor. Nu din simpla greșeală politică. Oamenii iartă greșeli. Dar nu suportă țâfna, egoul dus la extrem. Nu suportă disprețul. Nu suportă acel ton de superioritate rigidă al celor care par convinși că adevărul începe și se termină cu ei.
E o epidemie de aroganță. O febră a autosuficienței. O castă de oameni care confundă puterea cu infailibilitatea și partidul cu o religie în care îndoiala devine trădare. Comportamentul fanatic nu începe când cineva țipă. Începe când nimeni nu mai are voie să spună „am greșit”. Când orice critică este tratată ca blasfemie. Când realitatea devine dușman.
Iar istoria are o lege crudă: după hibris vine întotdeauna căderea.
Implacabil!
Așa au murit imperii. Așa s-au prăbușit lideri care se credeau eterni. Așa dispar partidele care ajung să se adore pe ele însele mai mult decât își respectă alegătorii.
Nu opoziția distruge un partid orbit de hibris. Ci propria lui aroganță, care îl face să danseze triumfal exact pe marginea prăpastiei.”
