În cartea sa autobiografică ”Poveste pentru tata”, lansată recent, Alin Tișe, președintele Consiliului Județean, a dedicat un capitol întreg relației sale speciale cu cel care a fost numit ”Leul Ardealului”, ÎPS Bartolomeu, Mitropolit și Arhiepiscop, una dintre personalitățile cele mai marcante ale ultimelor decenii nu doar pentru clujeni, cât pentru întreaga țară. O legătură care a întărit și susținut parcursul public al actualului președinte al Consiliului Județean.

”L-am cunoscut mult prea puțin înainte de anul 2005, tangențial, participând la diverse evenimente publice. Eram consilier local, ÎPS Bartolomeu fiind al acea vreme Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

În noiembrie 2005, odată cu numirea mea ca prefect, relația noastră s-a construit  treptat. De altfel, ÎPS a fost prezent în sala festivă a Prefecturii, la momentul preluării mandatului de către mine și a festivităților aferente. Am relatat într-o altă parte despre acest moment.

Întâmplarea face ca, la doar câteva luni, în 25 martie 2006, Înalt Prea Sfinția Sa să fie întronizat ca Mitropolit al nou înființatei Mitropolii a Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Îmi amintesc că am susținut public în calitate de prefect, cu toată forța  această numire, fapt apreciat de înaltul prelat într-una din lungile noastre discuții.

În mod evident eram un copil, în comparație cu uriașa sa personalitate. Cu toate acestea, m-a tratat cu mult respect și apreciere, ceea ce a reprezentat o mare onoare pentru mine.

După numirea sa ca mitropolit relația noastră s-a consolidat. Discutam aproape despre orice la evenimentele publice la care participa, sau  la cele la care mă invita. Vorbeam des la telefon și ne vedeam ori de câte ori simțeam nevoie să ne consultăm asupra anumitor probleme. A fost sfătuitorul meu, confesorul meu, duhovnicul meu călugăr, pe toată durata vieții având cu mine o relație specială. În ultimele momente ale vieții lui am fost printre puținii oameni acceptați de el lângă patul de suferință, înainte de a pleca la ceruri.

Îmi amintesc de momentele petrecute împreună, de serile în care mă invita la Mitropolie pentru a discuta. De momentele de la mănăstirea Nicula, atât de dragă sufletului său, la care se retrăgea deseori și unde mergeam câteodată să îl vizitez.

Am primit de la el predicile publicate, cărțile scrise. Am fost fascinat de talentul, erudiția, profunzimea și claritatea acestora. Mi-au mers la inimă pastoralele sale adresate de sfintele sărbători, de Paști sau de Crăciun. Le ascultam în cadrul slujbelor. Era neobosit în această lucrare. În ultimii ani de viață, suferind de o boală a inimii, își susținea slujbele și se adresa mulțimii de credincioși de la balconul Mitropoliei, din piața Avram Iancu.

Nu voi intra în alte detalii ale relației noastre, însă pot spune că dincolo de diferența enormă de vârstă, experiența de viață, instruire, dintre noi, m-a tratat permanent ca pe un egal, aprecierea sa onorându-mă în mod deosebit. Asta m-a încurajat, m-a făcut să câștig încredere în mine și să-mi doresc să performez în calitățile publice deținute.

Îmi amintesc un moment care a însemnat mult pentru mine. După momentul din 2007, când guvernul de atunci m-a “avansat”, în fapt fiind vorba despre o destituire ca urmare a ieșirii de la guvernare a partidul meu, ÎPS m-a chemat la Mitropolie și m-a întrebat cu ce mă poate ajuta, fiind nemulțumit de decizia luată de către guvern. Mi-a spus că se va ruga pentru mine și că Dumnezeu va avea grijă de oamenii de bine! Fapt care s-a împlinit, după doar șase luni, în iunie 2008, când am câștigat primul mandat de președinte al Consiliului Județean, ales pentru prima dată direct de către clujeni. Imediat după acest moment am primit un telefon de la Înălțimea Sa, prin care s-a oferit să mă viziteze. Am fost extrem de fericit, onorat de vizita sa și, în special, de mica slujbă și rugăciune oficiată de către dânsul, pentru începutul acestui nou drum al vieții mele, lucruri pe care le păstrez și le duc cu mine în suflet.

Despre IPS Bartolomeu Anania, ca mitropolit, s-au spus și se vor spune multe. Aș dori să relatez o întâmplare, deși am trăit mai multe, prin care scot în evidență personalitatea omului  Bartolomeu Anania. Era un om dârz, hotărât și ferm, atitudine pe care o manifesta și în relația cu preoții din parohiile din județ. Eram în biroul lui de la etajul clădirii Mitropoliei, la o discuție lângă un ceai. La un moment dat este anunțat pe telefonul interior despre ceva și, în câteva clipe, intră în birou doi preoți parohi de la două biserici de undeva din județ. După reverențele obișnuite și închinăciunile firești, cei doi i-au cerut Înaltului înțelegere pentru anumite derapaje de la dogmele bisericești și alunecarea spre păcat. Stand pe fotoliul de lângă mine, cu toiagul sprijinit lângă el, ÎPS  le-a cerut să se apropie, aceștia făcând și un gest de plecăciune. În acel moment a luat toiagul și, într-un gest părintesc, i-a dojenit aplicându-le o corecție cu acesta. Totodată le-a spus: “ca părinte vă aplic această corecție, iar ca  preot mă rog pentru voi. Mergeți și vă spovediți. Dumnezeu vă va arăta calea!” Cei doi, după plecăciunile aferente și reverența cuvenită, au plecat urgent din birou. Rămânând împreună în birou, după ieșirea celor doi preoți, părintele mitropolit a luat în mână o cruce, a îngenunchiat și a spus rugăciunea “Tatăl nostru“ și încă o rugăciune pentru cei doi preoți.

IPS Bartolomeu Anania a fost una dintre marile personalități ale acestei țări, unul dintre cei mai valoroși clerici, un teolog și un om valoros, om de cultură totodată, un personaj special,  a cărui afecțiune, căldură sufletească și sfaturi m-au maturizat și m-au înțelepțit. Dacă cineva și-a pus amprenta pe personalitatea mea în călătoria vieții, acela este ÎPS Bartolomeu Anania. Simt că mă veghează din ceruri și azi.”

„Lansarea acestei cărți are o încărcătură emoțională, pentru că este, practic, un debut pentru mine în această ipostază, de a scrie o carte. De fapt, eu nu sunt scriitor și nici nu o să fiu. Această carte nu este una de literatură, ea este o carte despre memorii și gânduri, este o carte despre vise, despre călătoria vieții noastre, despre recunoașterea noastră așa cum suntem noi când ne uităm în oglindă, despre asumare. De altfel, mulți se vor întreba «ce l-a apucat și pe ăsta să scrie cărți? ».

În realitate, unii au scris cărți pentru că erau pasionați, alții pentru a face carieră politică, alții pentru a avansa, și, de ce nu, unii au scris cărți și au ajuns președinți de țară. În cazul meu, nu e nici una, nici alta, deși dacă mă uit la cei care vor să candideze la președinția României, aș putea spune că nu e diferență mare. Nu e vorba de politică, este pur și simplu un gest pe care am simțit să îl fac.

`Poveste pentru tata` este, de fapt, călătoria vieții mele, spuse sub forma unei povești, asemeni poveștilor din copilărie, în care relatez aspecte personale și publice sub forma unei povești scrise simplu, fără citate din savanți, ci pur și simplu așa cum am simțit eu că înțeleg cel mai bine viața. Nu am pretenția să dau sfaturi nimănui prin această carte, nu este o operă literară, nu mă interesează să polemizez cu nimeni, de altfel cartea vorbește despre fapte și nu despre persoane”, a mărturisit Alin Tișe, în paginile cărții sale.